𝗔𝗿𝗴𝘂𝗺𝗲𝗻𝘁:
𝘐𝘯 𝘮𝘦𝘮𝘰𝘳𝘪𝘢 𝘱𝘢𝘵𝘳𝘰𝘯𝘶𝘭𝘶𝘪 𝘴𝘱𝘪𝘳𝘪𝘵𝘶𝘢𝘭 𝘢𝘭 𝘐𝘯𝘴𝘵𝘪𝘵𝘶𝘵𝘶𝘭𝘶𝘪 𝘯𝘰𝘴𝘵𝘳𝘶, 𝘧𝘪𝘶 𝘥𝘦 𝘱𝘳𝘦𝘰𝘵 𝘨𝘳𝘦𝘤𝘰-𝘤𝘢𝘵𝘰𝘭𝘪𝘤, 𝘪𝘯𝘤𝘦𝘳𝘤𝘢𝘮 𝘴𝘢 𝘮𝘢𝘳𝘤𝘢𝘮 𝘪𝘴𝘵𝘰𝘳𝘪𝘤𝘦𝘴𝘵𝘦 𝘦𝘷𝘦𝘯𝘪𝘮𝘦𝘯𝘵𝘶𝘭 𝘻𝘪𝘭𝘦𝘪 𝘥𝘦 𝘢𝘴𝘵𝘢𝘻𝘪.
𝗠𝗮𝗿𝗲𝗮 𝗦𝗰𝗵𝗶𝘀𝗺𝗮 – 𝗢 𝗱𝗲𝘀𝗽𝗮𝗿𝘁𝗶𝗿𝗲 𝗮 𝗹𝘂𝗺𝗶𝗶 𝗰𝗿𝗲𝘀𝘁𝗶𝗻𝗲
În ziua de 16 iulie a anului 1054, un eveniment cutremură unitatea Bisericii creștine: Marea Schismă dintre Roma și Bizanț. Atunci, Papa Leon al IX-lea și Patriarhul Mihail Cerularios se excomunică reciproc, refuzându-și unul altuia harul divin și pecetluind o ruptură ce mocnea de veacuri.
𝗡𝗮𝘀𝘁𝗲𝗿𝗲𝗮 𝗣𝗲𝗻𝘁𝗮𝗿𝗵𝗶𝗲𝗶
Începând cu secolul al IV-lea, Biserica a conferit un statut deosebit anumitor episcopi, cei care aveau să fie numiți mai târziu patriarhi. Inițial, acest privilegiu revenea episcopilor din Roma, Alexandria și Antiohia. Ulterior, în urma Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon din anul 451, li s-au alăturat episcopii Constantinopolului și Ierusalimului. Astfel, cei cinci întâistătători ai creștinătății alcătuiau Pentarhia, stâlpi ai unității și ai credinței.
𝗦𝗲𝗺𝗶𝗻𝘁𝗲𝗹𝗲 𝗱𝗲𝘇𝗯𝗶𝗻𝗮𝗿𝗶𝗶
Rădăcinile schismei se adâncesc în negura veacurilor. Primele semne apar încă din vremea Sinodului II Ecumenic de la Constantinopol, în anul 381. Canonul al III-lea al acestui sinod plasează Constantinopolul ca al doilea scaun episcopal în cinstire, imediat după Roma. Această hotărâre stârnește suspiciuni în Roma și Alexandria, temătoare de o posibilă răsturnare a ierarhiilor tradiționale.
Constantinopolul, mândru de titlul de „Noua Romă,” revendică un loc mai înalt în conducerea Bisericii, în timp ce episcopul Romei, ca urmaș al Sfântului Petru, pretindea întâietatea necontestată.
𝗣𝗿𝗮𝗯𝘂𝘀𝗶𝗿𝗲𝗮 𝘂𝗻𝗶𝘁𝗮𝘁𝗶𝗶 𝗽𝗼𝗹𝗶𝘁𝗶𝗰𝗲 𝘀𝗶 𝗶𝗺𝗽𝗮𝗰𝘁𝘂𝗹 𝗲𝗶 𝗿𝗲𝗹𝗶𝗴𝗶𝗼𝘀
Destrămarea Imperiului Roman amplifică falia între cele două Biserici. Teodosie cel Mare, răposat în anul 395, rămâne ultimul împărat al unui imperiu unitar. După moartea sa, imperiul se sfâșie în două jumătăți, răsăriteană și apuseană, fiecare cu propriul împărat.
La finele secolului al V-lea, Imperiul Roman de Apus se prăbușește sub loviturile triburilor germanice. În schimb, Imperiul Roman de Răsărit, devenit Bizantin, păstrează o relativă stabilitate. Această ruptură politică își lasă amprenta și asupra unității religioase, separând destinele Romei și Constantinopolului.
𝗔𝘀𝗰𝗲𝗻𝘀𝗶𝘂𝗻𝗲𝗮 𝗽𝗮𝗽𝗮𝗹𝗶𝘁𝗮𝘁𝗶𝗶 𝘀𝗶 𝗱𝗼𝗿𝗶𝗻𝘁𝗮 𝗱𝗲 𝗽𝘂𝘁𝗲𝗿𝗲 𝘁𝗲𝗺𝗽𝗼𝗿𝗮𝗹𝗮
Episcopii Romei nu se mai mulțumesc să fie doar „primus inter pares.” Ei încep să intervină în jurisdicțiile altor episcopi, mai ales în acelea din Occident, care nu mai aparțin Imperiului Roman. Își asumă titlul de „Papă,” marcând astfel dorința lor de primat în Biserică. Primul episcop al Romei care își ia acest titlu este Sfântul Siricius (384-399).
Mai mult, transformarea episcopilor Romei în suverani temporali amplifică rivalitatea. Pentru a-și legitima pretențiile asupra întinselor teritorii italiene, papalitatea invocă „Donația lui Constantin,” un document fals atribuit împăratului Constantin cel Mare, care le-ar fi conferit puterea asupra unei părți din fostul Imperiu Roman.
Acest fals document este acceptat ca autentic de papalitate abia în anul 754 și folosit de Papa Ștefan al III-lea (752-757) pentru a-și întări revendicările teritoriale și jurisdicționale. Apoi, în 756, Pepin cel Scurt, regele francilor, realizează „Donația lui Pepin,” cedând papei teritorii italiene, inclusiv Ravenna, punând astfel temelia Statelor Papale.
Deși juridic actul nu avea valoare – teritoriile aparținând de drept Imperiului Bizantin – de facto, acesta consfințește pierderea Exarhatului de Ravenna pentru Bizanț și întărește puterea temporală a papilor în centrul Italiei.
𝗥𝗼𝗹𝘂𝗹 𝗦𝗶𝗻𝗼𝗮𝗱𝗲𝗹𝗼𝗿 𝗘𝗰𝘂𝗺𝗲𝗻𝗶𝗰𝗲
În privința dogmei, unitatea Bisericii s-a păstrat mai bine, datorită Sinoadelor Ecumenice. Chiar și la cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic, ținut la Niceea în anul 787, delegații Papei Adrian I îl sprijină pe Patriarhul Constantinopolului, Sfântul Tarasie Mărturisitorul, în condamnarea iconoclasmului și în restabilirea cultului sfintelor icoane.
𝗥𝗶𝘃𝗮𝗹𝗶𝘁𝗮𝘁𝗲𝗮 𝗽𝗮𝘁𝗿𝗶𝗮𝗿𝗵𝗶𝗹𝗼𝗿 𝘀𝗶 𝗮 𝗶𝗺𝗽𝗮𝗿𝗮𝘁𝗶𝗹𝗼𝗿
Conflictul nu se reduce doar la doctrine. Patriarhii Romei și Constantinopolului se considerau fiecare conducătorul întregii lumi creștine. Din secolul al VI-lea, Patriarhul de la Constantinopol își asumă titlul de „patriarh ecumenic,” până atunci privilegiu exclusiv al Romei.
Cu toate acestea, în contextul politicii bizantine în Italia, unii împărați, precum Vasile I Macedoneanul (867-886), fac concesii Bisericii Romei, recunoscându-i chiar un anumit universalism.
Competiția pentru lumea slavă
În secolele IX-X, cele două mari centre religioase se întrec în evanghelizarea lumii slave din Europa de Est și Sud-Est. După ce slavii din Bulgaria, Serbia și Rusia intră sub influența Constantinopolului, Biserica de Răsărit, întărită în puterea sa, refuză să mai accepte supremația Romei.
În secolul al XI-lea, împăratul Vasile al II-lea Macedoneanul se distanțează și mai mult de Roma. În 1024, Papalitatea se arată dispusă la un compromis, recunoscând Biserica Răsăriteană drept „universală în sfera sa,” însă împăratul bizantin respinge oferta. Totuși, în aceeași perioadă, Normanzii devin o amenințare în sudul Italiei, astfel că Bizanțul încheie o alianță cu Papalitatea în 1052-1053 pentru a-i contracara.
Cauzele dogmatice și diferențele de ritual
Trei mari diferențe dogmatice sapă prăpastia dintre cele două Biserici:
Filioque: În secolele V-VI, la două concilii ținute la Toledo, Crezul din 381 este modificat în Apus prin introducerea formulei „Duhul Sfânt care de la Tată și Fiul purcede.” Aceasta pătrunde în Franța, Italia și Germania, iar la începutul secolului al XI-lea, Henric al II-lea este încoronat împărat de către Papă în timp ce se cântă Crezul modificat, consacrând astfel această doctrină în Apus.
Ritualul împărtășaniei: În Apus se folosește azima (pâinea nedospită), în timp ce în Răsărit se întrebuințează pâinea dospită.
Celibatul preoților: În Occident, celibatul este obligatoriu, pe când în Răsărit, preoților li se îngăduie să se căsătorească, însă doar o singură dată.
Mai târziu, în secolele XII-XIII, apare și controversa privind existența purgatoriului, concept respins de ortodocși.
𝗥𝘂𝗽𝘁𝘂𝗿𝗮 𝗳𝗶𝗻𝗮𝗹𝗮
Tensiunile ating apogeul în 1050, când bizantinii din sudul Italiei sunt constrânși de normanzi să adopte practicile latine. Patriarhul Mihail Cerularios ripostează, cerând bisericilor latine din Constantinopol să respecte tradițiile bizantine, renunțând la filioque și la azimă. În fața refuzului, în 1053, patriarhul închide toate bisericile latine din capitală.
Ulterior, Mihail Cerularios își manifestă deschiderea spre dialog, acceptând discuții cu Papa Leon al IX-lea. Acesta trimite la Constantinopol o delegație condusă de cardinalul Humbert în 1054.
Însă, în ciuda eforturilor, personalitățile celor implicați fac reconcilierea imposibilă. Papalitatea, întărită după reforma cluniacă, dorea să-și reafirme autoritatea. Patriarhul Cerularios, ambițios și influent, nu ceda ușor. Iar împăratul bizantin Constantin al IX-lea Monomahul, slab și lipsit de hotărâre, nu reușește să împace taberele.
În aceste condiții, drumul spre unitate se închide, iar schisma devine definitivă, sfâșiind vechea țesătură a Bisericii creștine.